Nivelul fizic

2.1. Nivelul fizic

	nivelul fizic, stabileşte proprietăţile cablurilor şi conectorilor, defineşte protocoalele necesare pentru transmisia datelor pe o linie de comunicaţie,
	nivelul legăturii de date, defineşte modalităţile de acces la mediul de transmisiune partajat de mai multe echipamente, stabileşte modul de transfer al datelor între nivelurile superioare şi conectorii fizici,
	nivelul reţea, permite identificarea nodurilor de destinaţie prin prelucrarea informaţiilor rezultate din adresele de reţea şi tabelele de direcţionare ale router-elor,
	nivel de transport, defineşte metodele prin care se asigură integritatea datelor către nodul de destinaţie,
	nivelul sesiune, sincronizează comunicaţia între două calculatoare, controlează când un utilizator poate transmite sau recepţiona date,
	nivelul prezentare, efectuează translaţia datelor între formatul utilizat de aplicaţie şi formatul informaţiei transferate prin reţea,
	nivelul aplicaţie, asigură interfaţa software pentru utilizatori.

Primele patru niveluri sunt caracteristice echipamentelor de comunicaţii cu funcţii specializate implementate pe o platformă hardware. Următoarele trei niveluri sunt oferite de orice aplicaţie (software) de reţea existentă pe server-e, calculatoare sau echipamente de comunicaţie specializate. Modul de reprezentare a stivei OSI în cadrul unei reţele cu un server, un client si un echipament de comunicaţie este ilustrat în Figura C.7.

Figura C.7.

În cadrul nivelului fizic se definesc următoarele funcţii:

tipul de transmitere şi recepţionare a şirurilor de biţi pe un canal de comunicaţii:

	transmisia asincronă: semnalul de ceas al receptorului se sincronizează pe semnalul de strat transmis de emiţător. Din această cauză, canalul de comunicaţie nu este utilizat eficient şi nu se pot obţine rate de transfer mari, de maxim 115 KBps. Este frecvent utilizată pentru conectarea a două echipamente de reţea prin intermediul cablurilor seriale sau a modem-urilor analogice.
	transmisia sincronă: şirurile de biţi se succed fără întrerupere, fiecare echipament avînd nevoie de un semnal de sincronizare propriu. De aceea, receptorul este mai complicat, însă se asigură o utilizare eficientă a canalului de comunicaţie şi se pot obţine viteze mari de transfer (2 MBps).

se definesc topologiile de reţea.

în functie de topologie, se stabileşte tipul reţelei:

	reţea broadcast (topologii magistrală, stea, inel): la acelaşi mediu de transmisiune sunt ataşate mai multe echipamente de reţea, iar un pachet de date transmis de o staţie este recepţionat de toate celelalte (de exmplu, Ethernet/Fast Ethernet, Token Ring)
	reţele punct-la-punct (topologii stea, plasă): la o conexiune fizică sunt ataşate numai două echipamente. Într-o reţea cu mai mult de două noduri, un pachet de date trebuie să tranziteze mai multe noduri intermediare pentru a ajunge la destinaţie.

se definesc tipurile de medii de transmisiune : cablu coaxial, cablu UTP, fibră optică, linii închiriate de cupru etc.

se stabileşte modul de transmisie: simplex (un singur echipament poate transmite, iar corespondentul doar recepţionează), half-duplex (ambele echipamente pot să transmită şi să recepţioneze semnale, dar nu în acelaşi timp), full-duplex (ambele echipamente pot să transmită şi să recepţioneze semnale în acelaşi timp).

se definesc standardele mecanice şi electrice ale interfeţelor, seriale (RS-232, V.35, G.703 ) şi LAN (BNC, AUI, RJ45).

este realizată codificarea şi decodificarea şirurilor de biţi (repetoare, media-convertoare etc.).

este realizata modularea şi demodularea semnalelor purtătoare (modem-uri).

unitatea de date utilizată la nivel fizic este bitul.